Ultimul suras dintr-o viata moarta...
Se lasa viata sa curga printre degetele mult prea fine a unei crude realitati. Ramai tacut pentru o clipa si te uiti spre trecut, cu varful ochiului ce demult nu a mai stralucit.
Tacerea te apasa,nimic nu a mai ramas.Doar amintiri..ce niciodata nu-ti vor da drumul.
Toate acestea pentru o speranta la o noua viata,ce mereu ne va ocoli. Acum zambesti, cu fata semi-plastificata crezi si speri ca va veni si ziua ta.
Vantul e puternic in dimineata asta. Doar razele de soare isi mai fac drum prin intunecatul cer apos.
Caldura lor nu prea puternica incalzeste mii de chipuri parca innegrite de timp sau de rapiditatea intamplarilor.
E trist... si acum se vede ultima picatura de speranta ce se prelinge pe iarba umeda de roua diminetii.
E vara, dar nu se simte nimic, nici caldura ce odata incalzea, nici ultimul gram de amor si nici ultimul suras ce mereu era prezent pe chipul copilaresc,a aceleasi persoane ce inca nu am reusit sa o deslusesc in totalitate.
De ce zambesti, cand toata lumea e trista? De ce chipul tau straluceste, cand fetele celorlalto se cufunda in ganduri? De ce tu poti?
A fi trist e prea usor, ai nevoie doar de cateva milisecunde ,sa cazi... sa renunsti. Dar cel mai greu e sa faci soarele sa straluceasca. Sa-l pui alaturi de luna, si sa strangi corpurile ceresti in palme... sa fi implinit si totodata fericit!
Si ce poate fi mai frumos decat un copil fericit?
